Ești perfecționist?

Perfecționismul este destul de des interpretat ca și străduința de a fi foarte bun în ceea ce faci, ca o autoperfecționare continuă sau că este cheia-succesului. Aceste interpretări sunt incorecte!

1. Perfecționismul NU este acelasi lucru ca străduința de a fi foarte bun în tot ceea ce faci si nu conduce la împlinire și la o dezvoltare personală sau profesională armonioasă. Perfecționismul este o atitudine defensivă, este convingerea că, dacă facem lucrurile perfect – sau dacă arătam perfect, minimizăm sau chiar evităm suferința pe care ne-o provoacă rușinea de a fi judecat sau învinovățit de ceilalți. Perfecționismul este ca un zid pe care îl construim în jurul nostru, crezând că ne va proteja, când el, de fapt, ne împiedică să fim văzuți așa cum suntem cu adevărat.

2. Perfecționismul NU înseamnă auto-perfecționare. El este, în esență, o încercare de a obține aprobarea celorlalți. Cei mai mulți perfecționiști, când erau copii, au fost lăudați pentru reușite și performantă: când luau note bune, erau cuminți, respectau regulile, se făceau plăcuți, arătau bine ori erau buni la anumite activități sportive. Cândva, pe parcursul vieții, ei au adoptat o abordare de genul: ,,Sunt ceea ce am realizat, sunt egal cu performanțele mele. Trebuie să le fac pe plac celorlalți și să fac totul perfect. Să fiu perfect!” Când, de fapt, persoanele motivate de o străduință sănătoasă de a face lucrurile mai bine sunt centrate pe propria persoană: cum pot să progresez? Perfecționismul este centrat pe părerea altora: ce cred ceilalți despre mine?

3. Perfecționismul NU este cheia succesului. De fapt, cercetările arată că perfecționismul e o chiar o piedică în calea reușitei. El este corelat cu depresia, anxietatea, dependența, frica de a încerca lucruri noi și în final cu ratarea tuturor oportunităților apărute. Teama de eșec, de a face greșeli, de a nu te ridica la așteptările celorlalți sau de a fi criticat ne tine departe de arenă – adică de confruntarea sănătoasă și de adevărata strădanie.
Perfecționismul nu e calea care ne duce la realizarea propriilor talente și la descoperirea unui rost în viată, este de fapt un sistem de credințe auto-distructiv, deoarece nu există perfecțiune! Este un scop de neatins. Perfecționismul are legătura, mai degrabă, cu felul în care ești perceput de ceilalți, decât cu motivația intrinsecă (motivația care vine din interiorul unui individ și nu din recompense exterioare). Nu există o modalitate de a controla percepția pe care o au alții despre tine, oricât de mult timp și energie ai risipi încercând!

Perfecționismul nu este o modalitate de a evita rușinea ci este chiar o forma de rușine. Atunci când ne confruntăm cu perfecționismul, ne confruntăm, de fapt, cu rușinea. Perfecționismul va crea dependentă, pentru că atunci când ne confruntăm cu rușinea, când suntem judecați sau învinovățiți de ceilalți, credem că e din cauză că n-am reușit să fim perfecți. În loc să punem la îndoială logica propriului perfecționism, devenim și mai încăpățânați în încercarea noastră de a face totul perfect.
Perfecționismul mizează pe aparențe, nu pe esență. Perfecționismul te va predispune la rușine, vinovăție și critică, iar acestea, la rândul lor, aduc cu ele și mai multă rușine și auto-învinovățire:,,Eu sunt de vina. Mă simt astfel, fiindcă nu sunt suficient de bun!”

Iți recomand să apreciezi frumusețea propriilor imperfecțiuni. Nu exista om care sa nu se zbată să-și ascundă defectele, să-și cosmetizeze puțin imaginea, ca sa iasă învingător din competiția cu alții. Pentru a afla adevărul despre cine suntem, de unde venim, în ce anume credem, precum și despre viețile noastre, cu toate neajunsurile ei, trebuie să nu ne mai criticăm și să începem să apreciem frumusețea imperfecțiunilor noastre. Să fim mai blânzi și mai înțelegători cu noi și cu ceilalți. Să vorbim cu noi înșine, așa cum vorbim cu cineva la care ținem.

Dacă vrem să ne eliberam de perfecționism, trebuie sa ne schimbam abordarea de la ,,Oare ce cred ceilalți?” la ,,Eu însumi sunt de ajuns”. Este o schimbare pe care n-o putem face, decât dacă ne dezvoltam reziliența la rușine, compasiunea față de sine, și dacă învățăm să ne asumăm propriul trecut.