Simbioza distructivă mamă-fiică

Observ destul de des în cabinet femei adulte care încă sunt într-o relație de simbioză cu mama lor. Această simbioză este parte și din cultura românească. Se presupune încă și astăzi că fetele își vor sprijini mamele toată viața lor și vor lua deciziile cele mai importante doar cu acordul mamei asa ca, unele fiice sunt și la vârsta adultă într-o stare de dependență cu mama.

Cum iți dai seama ca acestea sunt într-o relatie de simbioză cu mama lor? Câteva exemple: Mama este cea mai bună prietenă/confidentă, nu de puține ori se consultă cu mama despre problemele care apar în cuplu, vor să meargă în vacanțe împreună, înainte de a lua o decizie se consultă cu mama …. și exemplele pot continua.

Relația simbiotică între mamă și fiică ia naștere încă din viața intrauterină și ar trebui să se rupă treptat pe parcursul copilăriei. Relația simbiotică este benefică pentru copil pentru că altfel nu ar putea supraviețui singur însa dacă ea se continuă și la vârsta adultă fiica nu va mai putea să își trăiască propria viață și va evita să își asume responsabilități. Ea își va direcționa viața în funcție de sfaturile primite de la mama, de frustrările, fricile și traumele mamei, practic se va anula pe sine și va trai viața într-o relație de dependență cu mama.

Cum s-a ajuns aici?

Copilul are nevoie de părinti stabili psihic și pentru că îi iubește vrea să-i ajute atunci când simte că aceștia au anumite nevoi emoționale. Copii mici au nevoi simbiotice care trebuie să le fie satisfăcute necondiționat de către părinti, însa atunci cad părintii se retrag, nu iubesc copilul așa cum el are nevoie, poate nu l-au dorit sau au ei traume simbiotice nerezolvate și nu pot oferi copilului sprijin emoțional, nevoile copilului rămân nesatisfăcute. Franz Ruppert spune în “Simbioză și autonomie” că „trauma simbiotică creează fundamentul pentru apariția tulburărilor psihice precum depresia, anxietatea, tulburările de personalitate, adicțiile, cât și numeroase boli corporale”.

Copilul ajuns adult trăiește multe conflicte interrelaționale datorită complicațiilor simbiotice. Nevoile simbiotice nesatisfăcute au fost reprimate și clivate așa că persoana afectată va avea tendința fie să se supună altora fie se va crede superior altora și își va impune puterea asupra lor.

Încercările de compensare prin realizări profesionale și comportament social adecvat rămân active și în perioada adultă. Acesta va încearcă să obțină de la părinti, partenerul de cuplu sau din mediul social măcar recunoaștere și apreciere dacă nu iubire. De cele mai multe ori nu vor reuși. Frustrarea și dezamăgirea pe care le resimt le reîntăresc ceea ce știau despre ei.. că nu se pot descurca singuri fără a fi într-o relație de dependență. De cele mai multe ori este mult mai ușor să faci ce iți spune mama decât să îți asumi deciziile.

A acționa autentic implică să îți asumi responsabilitatea pentru viața ta și este mult mai ușor sa stai comod și sa-i lași pe alții să decidă ce să faci și cum să-ți trăiești viața, pentru ca nu-i asa? .. știe mama ce e mai bine pentru tine că, doar e mama….

Din cauza experiențelor traumatice din trecut unele persoane sunt prizoniere și nici măcar nu au curajul să încerce să devină autonome ci încearcă să supraviețuiască prin supraadaptare. O persoană traumatizată își va concentra activitățile psihice spre exterior pentru că, contactul cu propriul sine este prea dureros și evită să intre în contact cu el. Pentru asta va avea nevoie de alți oameni, le îndeplinește așteptările și se va amesteca în problemele lor ca și cum ar fi ale sale.

Mamei i-a fost greu să-și învețe și să-și sprijine fiica să fie autonoma pentru că asta ar fi însemnat pentru ea să o lase  sa fie singura responsabilă pentru viața ei. Pentru asta își va face permanent griji … ce se va alege cu fiica mea în viitor?.. A-și lasă fiica să ia propriile decizii, să aibă încredere în ea ca se va putea descurca singură cu greutățile vieții ar însemna ca mama să fie capabilă să se retragă din simbioză și să își lase fiica să se desprindă.

Agățarea de fiică apare ca urmare a traumelor emoționale ale mamei. De multe ori aceasta își răsfață foarte mult fiica, iar mai târziu îi cere îngrijire, afecțiune și nu ii va permite să aibă o viață independentă. Se va agăța de ea ca un copil neputincios. Ce fiică poate îndura să își ia propriile decizii cu riscul de a-și supăra mama, de a nu mai fi iubită de mama, etc? Acest lucru le face foarte vulnerabile la manipularea mamelor. Mama trebuie să conștientizeze că propria fiică este o ființă total independenta, diferită, nu o oglinda a ei și trebuie să-i lase spațiu să respire, să ia propriile decizii, chiar dacă nu e de acord întotdeauna cu ele. Fiecare copil are nevoie ca mama să iî perceapă ca pe o ființă deosebită și abia atunci el iși poate dezvolta sentimentul unicității și va avea curaj să devină autonom.

A fi autonom poate însemna:

• să faci lucruri de unul singur;
• să îți iei propriile decizii, indiferent de ce iți spun ceilalți;
• să nu spui da atunci când vrei sa spui nu;
• să te bazezi pe propria cunoaștere a lucrurilor;
• să te întreții singur și să iți satisfaci propriile nevoi;
•  să nu permiți să fii șantajat emoțional;
• să iți păstrezi valorile indiferent de context;
• să iți asumi responsabilitatea pentru propria viață și să nu arunci vina pe alții.

Pe tot parcursul vieții suntem într-o continuă căutare al unui echilibru sănătos între legăturile simbiotice și puterea de a acționa liber. Trauma simbiotică mamă-fiică este una dintre cele mai dureroase însă pentru ca tu să iți poți trăi viața pentru care te-ai născut este necesar să conștientizezi relația de dependență în care ești cu mama ta și să începi să acționezi diferit. Doar atunci când vei deveni autonomă din toate punctele de vedere, vei putea fi tu însuti și vei trăi viața pe care ai visat-o.

Da, ruperea de o relație simbiotică iți poate genera sentimente de vinovăție însă este necesar să nu te abați din drumul tău, doar tu vei ști ce este mai bine pentru tine și nimeni altcineva, nici măcar mama ta.